Natura de aproape: Păunul

Păunul (Pavo Cristatus), această pasăre cu un colorit superb ce atrage atentia oamenilor provine din familia Fazanilor (Phasianidae), ordinul Galliformes. După cum mai este denumit, păunul asiatic sau păunul albastru poate fi considerat o pasăre decorativă, farmecul aparte ce le deosebeste de alte păsări din familia lor fiind coada masculului ce se ,,înfoaie”, deschide sub formă de evantai atunci când în jurul său se află o femelă.

Fiind o fiinţă deosebită, păunul are asociaţii mitologice, putând fi considerat o pasăre mitologică în Grecia, India sau Sri Lanka. Ele se pot înâlni pe tot globul, fiind răspândite în întreaga lume sub formă domestică.

În formă sălbatică, păunul poate fi găsit în unele zone ale Indiei sau Pakistanului, unde trăieşte în cârduri mari, în zone deluroase, aflându-se mereu în apropierea apei sau a pădurii ecuatoriale.

În viaţa de zi cu zi, ele pornesc în căutarea hranei înainte de răsăritul soarelui şi seara în timpul amurgului, când soarele dispare încet de pe cer, hrana lor fiind constituită din şerpi tineri. Aceste păsări sunt apreciate în India pentru faptul că protejează într-o anumită măsura populaţia mâncând cobrele tinere ce pot afecta activitatea cotidiană.

Se remarcă din punct de vedere al aspectului morfologic prin penajul deosebit, frumos colorat şi înfoiat. Masculul prezintă pene albăstrui+siniliu pe piept şi gât, nuanţe de maro şi brun pe aripi iar penele din coadă fiind foarte lungi, au un desen multicolor pe ele numit ,,ochi de păun”

Femelele sunt mai puţin colorate, ele având un penaj predominant brun-deschis. În perioada împerechierii, masculii se înfoaie şi îşi desfac penele cozii sub formă de evantai, aceasta fiind metoda cea mai eficientă de a semnala femelei prezenţa sa, a revirului său. Tot acestea se ocupă şi de îngrijirea puilor, veghind asupra creşterii lor si a unei dezvoltări armonioase.

Păunul, ca pasăre decorativă, a fost adus în bazinul mediteran în urmă cu 4000 de ani. Carnea acestuia a fost servită ca delicatesă în Egiptul Antic sau Roma Antică. În prezent, aceste este întâlnit la grădinile zoologice sau în unele parcuri, deoarece este o pasăre sedentară care preferă să nu-şi părăsească locul, rămânând în aceleaşi zone ani în şir.

5 comentarii

Natura de aproape , Păsari

Natura de aproape: Ţicleanul

O familie de păsări cântatoare ce îmbie atmosfera din parcuri şi păduri prin sunetele pe care le emit şi prin ,,ciocănitul” copacilor, sunt o privelişte plăcută ce atrag atenţia trecătorilor.

Acesta pasăre, ţicleanul, sau scorţarul cum mai este numit, face parte din ordinul Passeriformes, o familie ce cuprinde aproximativ 50 de specii diferite răspândite pe întreg pământul, din America şi Europa până în Asia,  excepţie făcând reguinile tropicale sau subtropicale.

Sittidae (scorţarii) sunt păsări ce se aseamănă cu piţigoii, desebindu-se de aceştia prin mici particularităţi fizice. Au picioare mai puternice cu gheare ascuţite adaptate la căţăratul pe trunchiurile copacilor, pe arbori sau pe stânci şi ziduri în a căror suprafaţă nu există denivelări evidente. Astfel, pot să se deplaseze uşor, fiind capabile de mişcpri orizontale, verticale sau de rotaţie in jurul propriei axe.

Ţiclenii au cuiburile în scorburi, intrarea în scorbură fiind obstruată sau micşorată cu lut. Este de remarcat faptul că la această specie de păsări nu există diformism sexual, atât masculul cât şi femela neputând fi deosebiţi uşor cu ochiul liber.

Hrana lor este diversificată, aceasta constând din insecte, păianjeni, frunzele unor arbori sau seminţe. Găsindu-se uşor în orice anotimp, aceste păsări nu migrează pe timpul iernii spre ţările calde, putând fi întâlnite pe toata perioada anului.

În România se găsesc două specii,

• ●  Scorţarul (Sitta europaa)
• ●  Fluturaşul de stâncă (Tichdroma muraria)

Cea mai des înâlnită fiind Scorţarul, cu o mărime de aproximativ 15 centimetri şi cu un penaj în nuanţe de gri şi portocaliu.

10 comentarii

Natura de aproape , Păsari

Natura de aproape: Raţa Sălbatică

Raţa, o specie a familiei Anatidae este o pasăre de apă, putând fi găsită atât în cele sărate cât şi în cele dulci.

Acestea au un cioc lung si lat ce le ajută la săpat în căutarea hranei, având un meniu divers ce poate conţine ierburi, plante acvatice, viermi, moluşte, amifibieni mici sau insecte, sau în construirea unor adăposturi. În general, pentru a putea atrage cu uşurinţă femelele, masculii au un penaj mai colorat până în vară când vine perioada năpârlirii şi ajung la un penaj aproximativ la fel cu cel al femelelor.

Fiind nişte păsări nu chiar periculoase, acestea cad pradă multor alte animale precum şerpi, crocodili şi ulii sau vulpi şi lupi. O pradă sigură sunt raţele tinere care nu pot zbura, având astfel dificultăţi în a se feri de un animal mai rapid, însă şi raţele femele care clocesc, acestea nerenunţând la puiul lor.

Un alt duşman declarat alt raţelor este omul, care le vânează pentru mâncare sau sport, fiind singurul prădător care le poate vâna din zbor, excepţie făcând şoimul pelegrin, care este un bun zburător cu privire ageră şi gheare de fier.

De asemenea, omul le foloseşte în interese economice, utilizând ouăle, carnea dar şi penajul care este mai deosebit, în special cel al masculului. Un alt lucru interesant la aceste păsări des înâlnite pe tărâmurile României este faptul că femela nu măcăne, ci scoate un alt sunet, mai deosebit, iar măcănitul de raţă nu are ecou.

După cum ziceam, ele se găsesc în oraşele ţării noastre, întorcându-se ani de-a rândul înapoi de unde au plecat, deşi în timpul iernii migrează spre ecuator.

În final, acestea nu pun piedici activităţilor desfăşurate de oameni, ele fiind o prezenţă plăcută ochiului ce populează răurile şi lacurile, atrăgând turiştii şi înviând atmosfera din locaţia respectivă.

16 comentarii

Natura de aproape , Păsari