Guguştiucul, numit regional şi porumbel turcesc,  este o pasăre sedentară din familia Columbidae ce se aseamană cu porumbelul sălbatic.

Penajul său este brun-cenuşiu pe spate şi pe pântece, caracteristic acestei păsări fiind dunga neagră de pe gât. Acesta are lungimea de aproximativ 28 centimetri şi provine din Asia Mică.

La inceputul secolului 20, guguştiucii au invadat întreaga Europa, ajungând până în Suedia şi Anglia, găsind o nişă ecologică liberă în care s-au putut instala. Deşi se aseamană cu porumbeii de oraş, nu se interferează cu aceştia, având obieciuri complet diferite. În timp ce o pereche de guguştiuci îşi apără teritoriul de altă pereche din aceaşi specie, porumbeii nu au un teritoriu delimitat, convieţuind cu alte păsări din specia lor.

O diferenţă între aceste două păsări diferite este locul cuibarului. Pe când guguştiucii cuibăresc în copaci, porumbeii stau în construcţii antropice precum balcoane, poduri, neexistând niciun fel de competiţie pentru locul de cuibărit sau pentru hrana care este îndestulătoare în oraşe.

Deşi îşi au cuibul în copac, aceştia stau în oraşe sau în apropierea lor pentru a evita şi pentru a fi la adăpost de alte păsări răpitoare de ouă. Cuibărind tot timpul anului, guguştiucul poate scoate între 3 şi 5 rânduri de pui între lunile martie şi noiembrie. Ouăle, ca şi la restul columbidelor, sunt clocite de ambii părinţi. Incubaţia are loc în decursul a 14-16 zile, după care puii proasăt apăruţi sunt acoperiţi de părinţ pentru 10 zile şi hrăniţi cu o secreţie generată de guşa părinţiilor.

Popularity: 2% [?]

Cinteza face parte din familia Fringillidae şi este o pasăre migratoare. Având o talie mică, între 14-18 cm, ea este răsăândită în Romania, atât în ţinuturile joase precum Delta Dunării, precum şi în regiunile de munte, în zonele cu păşuni alpine ce ating altitudinea de 1.500 metri. În afara ţării noastre, Cinteza se găseşte în Europa, Africa de Nord şi Asia de Sud Vest.

Masculul se deosebeşte de femeie printr-un diformism sexual accentuat de culoarea cărămizie. Guşa, capul, târtiţa şi guşa sunt cenuşii, spatele fiind cafeniu. Femela are un penaj diferit, conturat cu nuanţe de cafeniu şi nuanţe de cenuşiu.

Cuibul acestor păsări este construit de femelă din rădăcini de plante, muşchi, paie şi scoarţă de copac. Ulterior, acesta este căptuşit cu pene şi, amplasat la bifurcaţia crengilor, este mascat muşchi şi licheni. Femela depune în perioada lunii aprilie în jur de 4-5 ouă de culoare verde-albăstruie cu pete roşcate, puii eclouionizând la aproximativ 13 zile. Depunerea ouălor depinde de abundenţa hranei, într-un sezon femela depunând de 2-3 ori.

În România cinteza este parţial migratoare, masculii iernând în ţară, pe când femela şi puii migrează în zona Asiei şi a Africii. Cintezele se hrănesc cu fructe de pădure, cu insecte şi larvele acestora şi cu seminţe. Primăvara, în perioada de împerechere, masculul atrage atenţia femelei prin penajul său viu colorat şi prin ciripitul gălăgios.

În concluzie, aceste păsări sunt frumos colorate şi înveselesc imaginea îngheţata din parcuri, reuşind a menţine vie atmosfera de viaţă şi pe timpul iernii, alături de mugurari, piţigoi şi cocoşari.

Popularity: 3% [?]

Mugurarul, pasăre migratoare ce face parte din familia Fringillidae este răsândit în întreaga Europa, Asia de sud-vest şi astia de este, ajungând până în Siberia sau Japonia. Aceştia se hrănesc cu seminţe sau muguri, de unde îi provine şi numele), fiind prezent în natură într-un număr destul de mare de exemplare, neviind astfel o specie periclitată de dispariţie.

Această pasăre are un gât scurt, ochi de culoare brun închis, având pe creştet o pată neagră, culoare ce apare şi pe ciocul său negru, scurt şi puternic. Picioarele sunt subţiri şi scurte iar coada şi aripile sunt de culoare neagră cu o dungă transversală albă.

Mugurarul este o pasăre de talie mică, cu lungimea corpului între 15-19 cm cu o greutate de aproximativ 26 grame. Diferenţa între sexe se observă prin prezenţa culorii brun-cenuşiu pe spate, partea dorsală a aripilor şi pe abdomen la masculi, având pieptul şi guşa de un roşu aprins. Femelele se diferenţiază de masculi prin culori mai spălăcite.

Aceste păsări se găsesc în parcuri şi păduri, fiind o pată de culoare într-un întreg.

Popularity: 2% [?]

Lupul, Canis Lupus, face parte din familia Canidae împreună cu vulpea, câinele şi şacalul. Deşi nu este un animal foarte puternic, s-a impus din cele mai vechi timpuri, fiind venerat ca simbol de către daci, romani sau alte popoare antice, fiind elementul principal al legendei lupoaicei, Romulus şi Remus.

Animal robust, lung de până la 1.5 m şi o coadă ce poate atinge un metru, lupul are o greutate variabilă, între 30 – 50 kg. Blana sa este de culoare brun-cenuşie dar poate conţine diverse variaţii. De fapt aceasta conţine două tipuri de peri, unul foarte des, formând stratul inferior, de lângă piele, de culoare gălbui-cenuşie, iar al doilea, cel superior mai este numit şi spic, având vârful negru.

Lupul năpârleşte în general toamna, având astfel vara culoarea mai închisă, iar iarna mai deschisă. Lupul este un animal digitigrad, călcând pe perniţele degetelor şi având unghii neretractile.

Acesta are alimentaţia şi dentiţia unui animal carnivor, deşi la nevoie poate fi omnivor, supravieţuind cu fructe sau alte vegetale, în cazuri extreme consumând şi scoarţă de copac. Acesta este un bun vânător, însă şi folosito ca necrofag, fiind foarte important în păstrarea echilibrului natural. În zonele în care lupii au fost exterminaţi, a apărut o prăbuşire a echilibrului ecologic. Acest lucru a determinat multe ţări care l-au exterminat să îl introducă înapoi. Mâncând orice fel de vietate, de la broaşte, larve, iepuri sau alte animale mici, el esste un pericol şi pentru animalele mai mari precum mistreţi, cerbi, măgari sau chair urşi.

Sezonul de împerechere este în perioada lunilor februarie – martie, după care alături de lupoaică cresc puii. Gestaţia durează 62-63 zile iar lupoaica fată 4, 5 sau 6 pui ce urmează a fi alăptaţi 6 săptămâni.  După ce cresc, aceştia se adună în haite, în special în iernile grele, pentru a înfrunta mai uşor sezonul şi pentru a găsi hrană.

Performanţele fizice ale lupilor sunt foarte impresionante. Ei parcurg 100 km într-o singură noapte în căutarea hranei, depăşind viteza de 60 km pe oră. Simţurile sale sunt deosebite, având un miros foarte fin, iar un auz şi văz perfect ce îl ajută să vâneze atât ziua cât şi noaptea,  timpul său preferat de vânătoare.

Este foarte rezistent la durere cu un curaj foarte mare în luptă, în încăierările cu alte animale, dând dovadă de p inteligenţă deosebită ce se bazează pe diferite tactici şi strategii de învăluire pe flancuri a prăzii şi mânarea ei către o zonă închisă.

Fiind atât de agili, acesta are nevoie de un teritoriu de 2400 – 2500 hectare, de 10 ori mai mult decât un urs.

În culturile oamenilor, laponii consideră că ursul are puterea a 10 oameni şi mintea a unui singur iar lupul puterea unui om şi mintea a şapte oameni. La români există o tradiţie în ceea ce priveşte lupul, fiind privit astfel cu teamă şi admiraţie. În unele zone, cei care se îngrijesc de lupi sunt sub protecţia Sfântului Andrei, păstrându-se astfel tradiţiile dacice. Lupii bătrâni, deşi au cicatrici din lupte cu alţii mai tineri, niciunul nu a fost sfâşiat în luptă .

Sunt nenumărate legende despre oameni mâncaţi de lupi sau oameni lupi, însă nu se cunoaşte niciun caz concret. Deşi sunt înregistrate cazuri de urmărire şi schiţare a atacului asupra omului, niciodată nu a fost finalizat.

În România lupul se găseşte în mod natural doar  în Delta Dunării, fiind în perioada lui Ceauşescu vânat frenetic. În ciuda a tuturor legendelor şi poveştilor care impresionează la prima vedere, lupul este unul din cele mai inteligente animale de pe planetă, fiind de nelipsit pentru natură, pentru mediul ecologic şi pentru mediul animal.

.

Popularity: 1% [?]

Păsări cântătoare din familia Fringillidae, Piţigoii se găsesc des în parcurile şi pădurile din majoritatea oraşelor din Europa, fiind o încântare a vederii şi a auzului.  Mulţi consideră piţigoi şi alte păsări din familia Estrildidae, Cardinalidae sau Ploceidae, Acestea cuprinzând aproximativ 40 genuri din care au dispărut 4, respectiv 200 de specii din care 14 au dispărut.

Păsări de mărime medie sau mică, cu lungimea cuprinsă între 9 şi 26 cm, au un cioc puternic, pe secţiune rotund, însă bine dezvoltat la botgros. La unele genuri, ciocul apare la vârf încrucişat.  Caracteristica piţigoilor este penajul diferit de al celorlalte păsări, predominând culoarea cenuşiu-dungat pe aripi. Coloraţi mai intens sunt masculii, aceast tip de penaj fiind mai des întâlnit la tropice, în familia de păsări Euphoniinae.

Aceştia se hrănesc în special cu seminţe, fructe şi muguri ale plantelor. Botgrosul poate sparge sâmburi de cireşe, având un cioc solid, bine dezvoltat. Loxia are ciocul încrucişat la vârf, putând să scoată astfel seminţele din conurile brazilor. Puii acestora, în perioada clocitului sunt hrăniţi cu râme, insecte sau păianjeni. Majoritatea piţigoiilor sunt păsări sedentare, iarna unele specii nordice precum cele din Scandinavia sau Asia de Nord  migrând spre sud.

În iarna anilor 1946 şi 1951 a avut loc un fenomen deosebit, o migraţie abundentă a piţigoilor din Europa plecând în Elveţia,  aproximativ 100 milioane de păsări, datorită hranei abundente de seminţe din pădurile de fagi. Zborul acestora este în bolte, salturi, neavând un zbor lin şi cursiv precum al altor păsări.

Piţigoiul trăieşte aproximativ 1-2 ani, excepţie făcând cazuri rare în care s-au semnalat piţigoi la vârsta de 15 ani. Zona de răspândire a acestora diferă, de la pădurile de foioase şi conifere, până la luminişuri, parcuri, zone cultivate, grădini, savane, sau tundră. Acestea se găsesc pe toate continentele, fiind răspândite pe numeroasele insule din mările şi oceanele lumii. Majoritatea piţigoilor, ca. 70 de specii se află în Asia, în Europa trăind aproximativ 20 specii, în Africa 50 iar în cele două Americi sunt 60 de specii.

Femelele construiesc un cuib rotund din rămurele de arbori şi tufişuri, după care depun în acest cuib 3-5 ouă ce urmează a fi clocite două săptămâni. Puii sunt hrăniţi de ambii părinţi, ba cu seminţe şi fructe din guşă, ba cu insecte sau viermi, direct din cioc. Aceştia părăsesc cuibul la 11-28 zile de la venirea pe lume, femela clocind în general de ori pe an, excepţie făcând piţigoii din regiunile tropicale unde clocitul are loc de mai multe ori pe an.

Cu toate acestea, o problemă apare în faptul ca piţigoii sunt periclitaţi de dispariţie, însă până atunci aceştia vor popula parcurile şi zonele verzi din lumea întreagă, fiind o încântare pentru locuitori şi trecători.

Popularity: 1% [?]