Natura de aproape: Şopârla

Acest nume de ,,Şopârlă” este dat mai multor specii de reptile din ordinul saurienilor ce au pielea verde-cenuşie sau pestriţă, cu corpul aproape cilindric şi cu abdomentul acoperit de plăci cornoase.Acestea se sprijina pe patru picioare scurte îndreptate puţin spre exterior. În prelungirea corpului vine o coadă lungă ce se subţiază spre vârf, regenerabilă în cazul în care consideră ca se află în pericol.

Găsindu-se şi în zonele aride ale lumii, pielea sa cărnoasă este puţin îngroşată formând astfel un fel de solzi ce o

protejează de uscăciune. O membrană subţire şi semitransparentă acoperă ochii iar auzul şi mirosul sunt foarte dezvoltate.

Dinţii acesteia sunt foarte mulţi şi au o formă conică, concrescuţi cu maxilarul. Limba este bifurcată la vârf şi poate fi uşor aruncată în afară.

Deşi are membre, acestea sunt scurte şi aşezate pe lateralele corpului astfel încât nu servesc la mers ci la agăţare şi căţărare. Deplasare se face ca la majoritatea reptilelor, prin ondulaţiile corpului, şopârla fiind astfel un animal târâtor.

Se hrăneşte cu insecte, păianjeni şi râme, fiind un animal insectivor. Organele digestive sunt foarte bine dezvoltate, având tub digestiv şi glande anexe. Căile respiratorii sunt bine diferenţiate, respiraţia este pulmonară. Temperatura este variabilă, iarna ascunzându-se în gropi şi stând amorţite până primăvara.

Aceste reptile îşi au originea din amfibieni. Mediul de viaţă al acestora este în general terestru, respectiv acvatic, des găsindu-se în zone de câmpie şi munte, la locuri însorite. Se înmulţeşte prin ouă cu coaja calcaroasă, prin fecundaţie internă.

2 comentarii

Natura de aproape

Natura de aproape: Scatiul

Scatiul, o pasăre din familia sticleţilor este reprezentantul cel mai mic al familiei. Acesta se găseşte în regiunea coniferelor sau foioaselor, găsindu-se în întreaga Europa.

Este o pasăre de talie mică, aproximativ 12 centimetrii. Masculul are un penaj de culoare verde cu nuanţe de galben în jurul părţii inferioare a corpului şi aripilor, având creştetul capului negru. Femela este un pic mai ,,spălăcită”, având pântecul alb.

Cuibul şi-l fac în vârful crengilor şi au obiceiul de a-l camumfla cu licheni. În luna mai femela depune 4-5 ouă de culoare alb-albăstruie cu puncte roşiatice.  Puii eclozionează dupa aproximativ 12-13 zile, ouă fiind depuse de 2-3 ori pe sezon.

Pe timpul toamnei scatii coboară din regiunile înalte în cele joase pentru în căutare de hrană şi de zone mai calde. În timpul iernii acestea stau în Europa Occidentală şi de Sud datorită climei favorabile. Aceştia se hrănesc cu seminţe şi uneori cu insecte din scoarţa copacilor, ajungând la greutatea de 15-18 grame.

2 comentarii

Natura de aproape , Păsari

Natura de aproape: Cerb şi căprioară

Căprioara, cea mai mică specie de capră sălbatică din Europa,  este un mamifer rumegător de înălţime relativ mare, 0,65+0,75 metri. Lungimea sa poate varia intre 1 metru si 1,35. Arealul de răspândire cuprinde întreg globul, adaptându-se cu uşurinţă la orice mediu, preferând însă zonele împădurite. Acestea preferă ca hrană vegetale bogate în apă şi proteine datorită expunerii de lungă durată la soare.

Capul său este mic şi are aceaşi culoare precum restul corpului, prezentând în cazuri excepţionale pete de culoare albă. Căprioarele au perioada de împerechere vara, timpul de gestaţie fiind de 300 zile. După naştere, puii acestora sunt înţărcaţi rapid, la 2-3 luni, speranţa medie de viaţă la acest animal fiind de 8-16 ani.

Căprioarele sunt renumite pentru capacitatea sa de a-şi schimba blana în funcţie de anotimp, asigurând o protecţie propice în contact cu temperatura exterioară. Acest animal este vânat pentru blana sa de culaore roşie brună sau roşie cărămizie ce devine cenuşie pe timpul iernii.

Cerbul este tot un mamifer ce provine din familia rumegătoarelor, înrudit cu elanul, renul şi căprioara. Acesta este recunoscut pentru coarnele ramificate ce pot atinge dimensiuni uriaşe, clasându-l astfel într-o poziţie ierarhică în grupul în care trăieşte.

Acesta având o înălţime peste 1.80 metri (cu tot cu coarne),  poate atinge greutatea de 320 kilograme. Un lucru neştiut de multă lume este că masculii îşi pierd coarnele la începutul fiecărui an, fenomenul depinzând de vârsta animalului. Acesta poate trăi între 15-20 ani, în funcţie de habitat,  natural sau în captivitate.

Cerbul are un auz foarte dezvoltat şi un miros foarte fin, devenindu-i astfel uşor să se acomodeze în orice mediu trăieşte. Acesta se regăseşte în general în zone de câmpie, în luminişuri, în păduri dar şi în munţi. Ei se hrănesc cu scoarţa copacului, cu frunze verzi sau ierburi uscate, ajungând a mânca şi plante cultivate de om, fiind nevoit să pătrundă în teritoriile omeneşti datorită lipsei hranei.

7 comentarii

Natura de aproape

Natura de aproape: Guguştiucul

Guguştiucul, numit regional şi porumbel turcesc,  este o pasăre sedentară din familia Columbidae ce se aseamană cu porumbelul sălbatic.

Penajul său este brun-cenuşiu pe spate şi pe pântece, caracteristic acestei păsări fiind dunga neagră de pe gât. Acesta are lungimea de aproximativ 28 centimetri şi provine din Asia Mică.

La inceputul secolului 20, guguştiucii au invadat întreaga Europa, ajungând până în Suedia şi Anglia, găsind o nişă ecologică liberă în care s-au putut instala. Deşi se aseamană cu porumbeii de oraş, nu se interferează cu aceştia, având obieciuri complet diferite. În timp ce o pereche de guguştiuci îşi apără teritoriul de altă pereche din aceaşi specie, porumbeii nu au un teritoriu delimitat, convieţuind cu alte păsări din specia lor.

O diferenţă între aceste două păsări diferite este locul cuibarului. Pe când guguştiucii cuibăresc în copaci, porumbeii stau în construcţii antropice precum balcoane, poduri, neexistând niciun fel de competiţie pentru locul de cuibărit sau pentru hrana care este îndestulătoare în oraşe.

Deşi îşi au cuibul în copac, aceştia stau în oraşe sau în apropierea lor pentru a evita şi pentru a fi la adăpost de alte păsări răpitoare de ouă. Cuibărind tot timpul anului, guguştiucul poate scoate între 3 şi 5 rânduri de pui între lunile martie şi noiembrie. Ouăle, ca şi la restul columbidelor, sunt clocite de ambii părinţi. Incubaţia are loc în decursul a 14-16 zile, după care puii proasăt apăruţi sunt acoperiţi de părinţ pentru 10 zile şi hrăniţi cu o secreţie generată de guşa părinţiilor.

19 comentarii

Natura de aproape , Păsari

Natura de aproape: Cinteza

Cinteza face parte din familia Fringillidae şi este o pasăre migratoare. Având o talie mică, între 14-18 cm, ea este răsăândită în Romania, atât în ţinuturile joase precum Delta Dunării, precum şi în regiunile de munte, în zonele cu păşuni alpine ce ating altitudinea de 1.500 metri. În afara ţării noastre, Cinteza se găseşte în Europa, Africa de Nord şi Asia de Sud Vest.

Masculul se deosebeşte de femeie printr-un diformism sexual accentuat de culoarea cărămizie. Guşa, capul, târtiţa şi guşa sunt cenuşii, spatele fiind cafeniu. Femela are un penaj diferit, conturat cu nuanţe de cafeniu şi nuanţe de cenuşiu.

Cuibul acestor păsări este construit de femelă din rădăcini de plante, muşchi, paie şi scoarţă de copac. Ulterior, acesta este căptuşit cu pene şi, amplasat la bifurcaţia crengilor, este mascat muşchi şi licheni. Femela depune în perioada lunii aprilie în jur de 4-5 ouă de culoare verde-albăstruie cu pete roşcate, puii eclouionizând la aproximativ 13 zile. Depunerea ouălor depinde de abundenţa hranei, într-un sezon femela depunând de 2-3 ori.

În România cinteza este parţial migratoare, masculii iernând în ţară, pe când femela şi puii migrează în zona Asiei şi a Africii. Cintezele se hrănesc cu fructe de pădure, cu insecte şi larvele acestora şi cu seminţe. Primăvara, în perioada de împerechere, masculul atrage atenţia femelei prin penajul său viu colorat şi prin ciripitul gălăgios.

În concluzie, aceste păsări sunt frumos colorate şi înveselesc imaginea îngheţata din parcuri, reuşind a menţine vie atmosfera de viaţă şi pe timpul iernii, alături de mugurari, piţigoi şi cocoşari.

2 comentarii

Natura de aproape , Păsari

Natura de aproape: Mugurarul

Mugurarul, pasăre migratoare ce face parte din familia Fringillidae este răsândit în întreaga Europa, Asia de sud-vest şi astia de este, ajungând până în Siberia sau Japonia. Aceştia se hrănesc cu seminţe sau muguri, de unde îi provine şi numele), fiind prezent în natură într-un număr destul de mare de exemplare, neviind astfel o specie periclitată de dispariţie.

Această pasăre are un gât scurt, ochi de culoare brun închis, având pe creştet o pată neagră, culoare ce apare şi pe ciocul său negru, scurt şi puternic. Picioarele sunt subţiri şi scurte iar coada şi aripile sunt de culoare neagră cu o dungă transversală albă.

Mugurarul este o pasăre de talie mică, cu lungimea corpului între 15-19 cm cu o greutate de aproximativ 26 grame. Diferenţa între sexe se observă prin prezenţa culorii brun-cenuşiu pe spate, partea dorsală a aripilor şi pe abdomen la masculi, având pieptul şi guşa de un roşu aprins. Femelele se diferenţiază de masculi prin culori mai spălăcite.

Aceste păsări se găsesc în parcuri şi păduri, fiind o pată de culoare într-un întreg.

10 comentarii

Natura de aproape , Păsari

Natura de aproape – Lupul Sălbatic

Lupul, Canis Lupus, face parte din familia Canidae împreună cu vulpea, câinele şi şacalul. Deşi nu este un animal foarte puternic, s-a impus din cele mai vechi timpuri, fiind venerat ca simbol de către daci, romani sau alte popoare antice, fiind elementul principal al legendei lupoaicei, Romulus şi Remus.

Animal robust, lung de până la 1.5 m şi o coadă ce poate atinge un metru, lupul are o greutate variabilă, între 30 – 50 kg. Blana sa este de culoare brun-cenuşie dar poate conţine diverse variaţii. De fapt aceasta conţine două tipuri de peri, unul foarte des, formând stratul inferior, de lângă piele, de culoare gălbui-cenuşie, iar al doilea, cel superior mai este numit şi spic, având vârful negru.

Lupul năpârleşte în general toamna, având astfel vara culoarea mai închisă, iar iarna mai deschisă. Lupul este un animal digitigrad, călcând pe perniţele degetelor şi având unghii neretractile.

Acesta are alimentaţia şi dentiţia unui animal carnivor, deşi la nevoie poate fi omnivor, supravieţuind cu fructe sau alte vegetale, în cazuri extreme consumând şi scoarţă de copac. Acesta este un bun vânător, însă şi folosito ca necrofag, fiind foarte important în păstrarea echilibrului natural. În zonele în care lupii au fost exterminaţi, a apărut o prăbuşire a echilibrului ecologic. Acest lucru a determinat multe ţări care l-au exterminat să îl introducă înapoi. Mâncând orice fel de vietate, de la broaşte, larve, iepuri sau alte animale mici, el esste un pericol şi pentru animalele mai mari precum mistreţi, cerbi, măgari sau chair urşi.

Sezonul de împerechere este în perioada lunilor februarie – martie, după care alături de lupoaică cresc puii. Gestaţia durează 62-63 zile iar lupoaica fată 4, 5 sau 6 pui ce urmează a fi alăptaţi 6 săptămâni.  După ce cresc, aceştia se adună în haite, în special în iernile grele, pentru a înfrunta mai uşor sezonul şi pentru a găsi hrană.

Performanţele fizice ale lupilor sunt foarte impresionante. Ei parcurg 100 km într-o singură noapte în căutarea hranei, depăşind viteza de 60 km pe oră. Simţurile sale sunt deosebite, având un miros foarte fin, iar un auz şi văz perfect ce îl ajută să vâneze atât ziua cât şi noaptea,  timpul său preferat de vânătoare.

Este foarte rezistent la durere cu un curaj foarte mare în luptă, în încăierările cu alte animale, dând dovadă de p inteligenţă deosebită ce se bazează pe diferite tactici şi strategii de învăluire pe flancuri a prăzii şi mânarea ei către o zonă închisă.

Fiind atât de agili, acesta are nevoie de un teritoriu de 2400 – 2500 hectare, de 10 ori mai mult decât un urs.

În culturile oamenilor, laponii consideră că ursul are puterea a 10 oameni şi mintea a unui singur iar lupul puterea unui om şi mintea a şapte oameni. La români există o tradiţie în ceea ce priveşte lupul, fiind privit astfel cu teamă şi admiraţie. În unele zone, cei care se îngrijesc de lupi sunt sub protecţia Sfântului Andrei, păstrându-se astfel tradiţiile dacice. Lupii bătrâni, deşi au cicatrici din lupte cu alţii mai tineri, niciunul nu a fost sfâşiat în luptă .

Sunt nenumărate legende despre oameni mâncaţi de lupi sau oameni lupi, însă nu se cunoaşte niciun caz concret. Deşi sunt înregistrate cazuri de urmărire şi schiţare a atacului asupra omului, niciodată nu a fost finalizat.

În România lupul se găseşte în mod natural doar  în Delta Dunării, fiind în perioada lui Ceauşescu vânat frenetic. În ciuda a tuturor legendelor şi poveştilor care impresionează la prima vedere, lupul este unul din cele mai inteligente animale de pe planetă, fiind de nelipsit pentru natură, pentru mediul ecologic şi pentru mediul animal.

.

2 comentarii

Natura de aproape