Mugurarul, pasăre migratoare ce face parte din familia Fringillidae este răsândit în întreaga Europa, Asia de sud-vest şi astia de este, ajungând până în Siberia sau Japonia. Aceştia se hrănesc cu seminţe sau muguri, de unde îi provine şi numele), fiind prezent în natură într-un număr destul de mare de exemplare, neviind astfel o specie periclitată de dispariţie.

Această pasăre are un gât scurt, ochi de culoare brun închis, având pe creştet o pată neagră, culoare ce apare şi pe ciocul său negru, scurt şi puternic. Picioarele sunt subţiri şi scurte iar coada şi aripile sunt de culoare neagră cu o dungă transversală albă.

Mugurarul este o pasăre de talie mică, cu lungimea corpului între 15-19 cm cu o greutate de aproximativ 26 grame. Diferenţa între sexe se observă prin prezenţa culorii brun-cenuşiu pe spate, partea dorsală a aripilor şi pe abdomen la masculi, având pieptul şi guşa de un roşu aprins. Femelele se diferenţiază de masculi prin culori mai spălăcite.

Aceste păsări se găsesc în parcuri şi păduri, fiind o pată de culoare într-un întreg.

Popularity: 2% [?]

Facebook

Lupul, Canis Lupus, face parte din familia Canidae împreună cu vulpea, câinele şi şacalul. Deşi nu este un animal foarte puternic, s-a impus din cele mai vechi timpuri, fiind venerat ca simbol de către daci, romani sau alte popoare antice, fiind elementul principal al legendei lupoaicei, Romulus şi Remus.

Animal robust, lung de până la 1.5 m şi o coadă ce poate atinge un metru, lupul are o greutate variabilă, între 30 – 50 kg. Blana sa este de culoare brun-cenuşie dar poate conţine diverse variaţii. De fapt aceasta conţine două tipuri de peri, unul foarte des, formând stratul inferior, de lângă piele, de culoare gălbui-cenuşie, iar al doilea, cel superior mai este numit şi spic, având vârful negru.

Lupul năpârleşte în general toamna, având astfel vara culoarea mai închisă, iar iarna mai deschisă. Lupul este un animal digitigrad, călcând pe perniţele degetelor şi având unghii neretractile.

Acesta are alimentaţia şi dentiţia unui animal carnivor, deşi la nevoie poate fi omnivor, supravieţuind cu fructe sau alte vegetale, în cazuri extreme consumând şi scoarţă de copac. Acesta este un bun vânător, însă şi folosito ca necrofag, fiind foarte important în păstrarea echilibrului natural. În zonele în care lupii au fost exterminaţi, a apărut o prăbuşire a echilibrului ecologic. Acest lucru a determinat multe ţări care l-au exterminat să îl introducă înapoi. Mâncând orice fel de vietate, de la broaşte, larve, iepuri sau alte animale mici, el esste un pericol şi pentru animalele mai mari precum mistreţi, cerbi, măgari sau chair urşi.

Sezonul de împerechere este în perioada lunilor februarie – martie, după care alături de lupoaică cresc puii. Gestaţia durează 62-63 zile iar lupoaica fată 4, 5 sau 6 pui ce urmează a fi alăptaţi 6 săptămâni.  După ce cresc, aceştia se adună în haite, în special în iernile grele, pentru a înfrunta mai uşor sezonul şi pentru a găsi hrană.

Performanţele fizice ale lupilor sunt foarte impresionante. Ei parcurg 100 km într-o singură noapte în căutarea hranei, depăşind viteza de 60 km pe oră. Simţurile sale sunt deosebite, având un miros foarte fin, iar un auz şi văz perfect ce îl ajută să vâneze atât ziua cât şi noaptea,  timpul său preferat de vânătoare.

Este foarte rezistent la durere cu un curaj foarte mare în luptă, în încăierările cu alte animale, dând dovadă de p inteligenţă deosebită ce se bazează pe diferite tactici şi strategii de învăluire pe flancuri a prăzii şi mânarea ei către o zonă închisă.

Fiind atât de agili, acesta are nevoie de un teritoriu de 2400 – 2500 hectare, de 10 ori mai mult decât un urs.

În culturile oamenilor, laponii consideră că ursul are puterea a 10 oameni şi mintea a unui singur iar lupul puterea unui om şi mintea a şapte oameni. La români există o tradiţie în ceea ce priveşte lupul, fiind privit astfel cu teamă şi admiraţie. În unele zone, cei care se îngrijesc de lupi sunt sub protecţia Sfântului Andrei, păstrându-se astfel tradiţiile dacice. Lupii bătrâni, deşi au cicatrici din lupte cu alţii mai tineri, niciunul nu a fost sfâşiat în luptă .

Sunt nenumărate legende despre oameni mâncaţi de lupi sau oameni lupi, însă nu se cunoaşte niciun caz concret. Deşi sunt înregistrate cazuri de urmărire şi schiţare a atacului asupra omului, niciodată nu a fost finalizat.

În România lupul se găseşte în mod natural doar  în Delta Dunării, fiind în perioada lui Ceauşescu vânat frenetic. În ciuda a tuturor legendelor şi poveştilor care impresionează la prima vedere, lupul este unul din cele mai inteligente animale de pe planetă, fiind de nelipsit pentru natură, pentru mediul ecologic şi pentru mediul animal.

.

Popularity: 1% [?]

Facebook

Păsări cântătoare din familia Fringillidae, Piţigoii se găsesc des în parcurile şi pădurile din majoritatea oraşelor din Europa, fiind o încântare a vederii şi a auzului.  Mulţi consideră piţigoi şi alte păsări din familia Estrildidae, Cardinalidae sau Ploceidae, Acestea cuprinzând aproximativ 40 genuri din care au dispărut 4, respectiv 200 de specii din care 14 au dispărut.

Păsări de mărime medie sau mică, cu lungimea cuprinsă între 9 şi 26 cm, au un cioc puternic, pe secţiune rotund, însă bine dezvoltat la botgros. La unele genuri, ciocul apare la vârf încrucişat.  Caracteristica piţigoilor este penajul diferit de al celorlalte păsări, predominând culoarea cenuşiu-dungat pe aripi. Coloraţi mai intens sunt masculii, aceast tip de penaj fiind mai des întâlnit la tropice, în familia de păsări Euphoniinae.

Aceştia se hrănesc în special cu seminţe, fructe şi muguri ale plantelor. Botgrosul poate sparge sâmburi de cireşe, având un cioc solid, bine dezvoltat. Loxia are ciocul încrucişat la vârf, putând să scoată astfel seminţele din conurile brazilor. Puii acestora, în perioada clocitului sunt hrăniţi cu râme, insecte sau păianjeni. Majoritatea piţigoiilor sunt păsări sedentare, iarna unele specii nordice precum cele din Scandinavia sau Asia de Nord  migrând spre sud.

În iarna anilor 1946 şi 1951 a avut loc un fenomen deosebit, o migraţie abundentă a piţigoilor din Europa plecând în Elveţia,  aproximativ 100 milioane de păsări, datorită hranei abundente de seminţe din pădurile de fagi. Zborul acestora este în bolte, salturi, neavând un zbor lin şi cursiv precum al altor păsări.

Piţigoiul trăieşte aproximativ 1-2 ani, excepţie făcând cazuri rare în care s-au semnalat piţigoi la vârsta de 15 ani. Zona de răspândire a acestora diferă, de la pădurile de foioase şi conifere, până la luminişuri, parcuri, zone cultivate, grădini, savane, sau tundră. Acestea se găsesc pe toate continentele, fiind răspândite pe numeroasele insule din mările şi oceanele lumii. Majoritatea piţigoilor, ca. 70 de specii se află în Asia, în Europa trăind aproximativ 20 specii, în Africa 50 iar în cele două Americi sunt 60 de specii.

Femelele construiesc un cuib rotund din rămurele de arbori şi tufişuri, după care depun în acest cuib 3-5 ouă ce urmează a fi clocite două săptămâni. Puii sunt hrăniţi de ambii părinţi, ba cu seminţe şi fructe din guşă, ba cu insecte sau viermi, direct din cioc. Aceştia părăsesc cuibul la 11-28 zile de la venirea pe lume, femela clocind în general de ori pe an, excepţie făcând piţigoii din regiunile tropicale unde clocitul are loc de mai multe ori pe an.

Cu toate acestea, o problemă apare în faptul ca piţigoii sunt periclitaţi de dispariţie, însă până atunci aceştia vor popula parcurile şi zonele verzi din lumea întreagă, fiind o încântare pentru locuitori şi trecători.

Popularity: 1% [?]

Facebook

Un urs ce pentru români are caracter excelenţă românesc, ursul arctos, numit şi ursul brun este răspândit în întreaga regune holarctică. Prezent atât în folclor cât şi în tradiţiile româneşti încă din cele mai vechi timpuri,  ursul este amintit de Mircea Eliade ca totem al unora dintre călugării luptători daci, devenind o figură legendară faţă de care oamenii au teamă dar totodată admiraţie şi respect.

Fiind un animal foarte puternic, aparţinând familiei Urside, ursul brun râmânesc poate atinge până la 2.5 metri la maturitate, o înălţime de aproximativ 1.5 m şi o greutate maximă de 600 kg.

Denumirea ştiinţifică, cea în uz la ora actuală este ,,Ursus Arctos Arctos, Linne, 1785”. Acesta este un animal plantigrad, cu ghiare care nu sunt retractile, acestea înfingându-se în pământ în timpul mersului odată cu talpa şi degetele.

Vestit pentru blana sa deasă, acesta este cunoscut şi pentru cele două rânduri de peri, spicul şi puful. În majoritatea cazurilor culoarea de bază este brun-cafeniu, acestea poate ajunge la variaţii destul de intense, de la roşcat până la negru. Unele exemplare prezintă o serie de pete la baza gâtului ce se poat asemăna unui guler.

În România, ursul brun se află pe aceste meleaguri din cele mai vechi timpuri des întâlnit fiind în Delta Dunării şi în Carpaţi. Din zonele de câmpie a fost exterminat, acesta periclitând agriculturile şi creşterea de vite, pescuitul extensiv sau alte activităţi rurale. Cu toate acestea, ursul găseşte cel mai prielnic adăpost din Europa ca fiind ţara noastră, deţinând la ora actuală  cca.19.000 de exemplare .

Cu o dentiţie tipică de omnivor, cu canini puternici şi molari rotunjiţi, acesta îşi găseşte hrana în munţii noştrii, ajungând în unele cazuri să coboare în rândul aşezărilor omeneşti în căutarea unei surse de hrană.

Acest animal de mulţi considerat fioros mai este răspândit în America de nord (Canada, Alaska), cât şi în Rusia, unde există cea mai mare populaţie de urşi bruni din lume. În afara României, se mai găsesc efective în Scandinavia, Polonia, Cehia, Slovacia, Franţa sau Spania, aici însă numărul de urşi brun reducându-se la cateva zeci de exemplare.

Popularity: 2% [?]

Facebook

Cocoşarul, sau denumirea in latină Turdus Pilaris este o pasăre din familia Turdidae. Se găseşte adesea in padurile din nordul Europei sau în cele din Asia, această putând fi întâlnită în unele cazuri şi în ţara noastră, în păduri sau parcuri cu copaci înalţi, unde găseşte cu uşurinţă hrană. Este o pasăre puternic migratoare, ce alături de alte păsări migrează în timpul iernii către Ecuator şi ţările calde pentru un trai mai liniştit, lipsit de grija hranei sau a gerului.

Îşi are cuiburile în copaci, pregătindu-le cu crenguţe şi apoi cu iarbă pentru a putea adăposti ouăle. Uneori acestea depun ouăle în mici colonii, păsările mamă putând a le proteja împotriva altor păsări mai mari, un eminent pericol prezentându-l cioara.

Păsările migratoare şi cele iernatice formează adeseori stoluri împreună, trăind pe parcursul verii împreună iar la lăsarea frigului cele migratoare plecând spre alte zone mai toride.

Fiind nişte păsări omnivore, mănâncă o variată gamă de insecte, viermi sau râme de pământ vara şi bobiţe sau frunze pe timpul iernii.

Această pasăre are aproximativ 22-27 centimetri lungime, cu un spate lung şi maro, dedesuptul aripilor având penaj alb şi gri in jurul capului şi gâtului. Pieptul este de nuanţe roşcate iar restul corpului nemenţionat anterior alb. Uneori, pe piept şi laterale se găsesc pete negre, albe sau maro, oferindu-i un aspect mai plăcut şi atrăgând atenţia.

Sexele sunt foarte asemănătoare, diferenţa dintre mascul şi femelă fiind faptul că masculul are un ciripit simplu şi un zbor liniar.

Cocoşarii ocupă o suprafaţă răsfirată a lumii, ajungând la 24-26 milioane de păsări numai în Europa şi fiind o prezenţă plăcută în păduri sau parcuri pentru locuitori, turişti sau trecătorii încântaţi la vederea acestei păsări.

Popularity: 1% [?]

Facebook