Veselia reuşeşte să transforme starea de spirit într-un moment de extaz, într-o clipă în care timpul se opreşte în loc iar lumea ia cu totul o altă întorsătură. Acest moment devine unic prin senzaţia ce o oferă şi dorit pentru calităţile sale.
O judecată aspră conform căreia râsul nu este un element principal reuşeşte să adopte o politică de viaţă dură care întăreşte spiritul şi îl închide într-o aură personală.
Când permiţi să ţi se vadă slăbiciunile şi punctele slabe, în momentul acela cedezi, renunţi să mai lupţi şi ajungi să fi captiv într-o realitate pe care tu singur ţi-o construieşti. Un zid te desparte de ceea ce era înainte iar şansele ca acesta să dispară devin inconsiderabile.
Durerea este mascată dar în interior eşti captiv în propriul suflet, un simbol al lipsei unui manifest şi al desconsideraţiei faţă de propria persoană. Neglijezi întregul de lângă tine şi permiţi să te rănească orice vorbă ce trece pe lângă tine.
Trecutul a trecut dar totuşi este prezentul tău..
Viziunile transformă un moment banal în unul plin farmec. Impactul oferit de imaginea ce se formează în faţa ochilor şi totuşi nu are nicio legătură cu realitatea concretă. Irealul transformat prin intermediul psihicului uman reuşeşte să ilustreze dorinţele cele mai ascunse.
Nuanţele în care sunt conturate prezintă prisma din care sunt privite situaţile şi abordarea personală asupra acestora. Idealul este ascuns în viziuni iar acestea devin concrete în momentul în care dorinţele devin din ce în ce mai clare.
În viaţa omului există diverse momente pe care le mascăm cu diferite expresii. Reacţia noastră diferă în funcţie de situaţie şi în funcţie de fiecare în parte. Totuşi, în momentul în care gândul ne poartă la o fată şi la frumuseţea feminină avem un tipar al expresiilor.
Iubirea faţă de femeie se datorează tocmai acestor detalii care îi oferă acest farmec deosebit. Expresiile sale sunt atât de diverse dar totodată atât de asemănătoare astfel încât iubirea faţă de femeie este determinată într-o anumită parte tocmai de aceste momente.
Rămas bun sau adio sunt nişte expresii folosite mult prea des astfel încât şi-au pierdut importanţa şi adevărata semnificaţie. Folosite la orice despărţire astfel încât în scurt timp sunt urmate de reîntâlnire îşi pierd orice farmec şi devin nişte banalităţi.
Semnificaţia lor se referă la o despărţire veşnică fără cale de întoarcere, la un rămas bun în adevăratul sens al cuvântului. Despărţirea este marcată de aceste cuvinte şi accentuează astfel gravitatea situaţiei punând în balanţă o întreagă serie de factori.
,, Astăzi îţi spun rămas bun .. ”
Deşi realitatea cotidiană impune un ritm alert şi antrenant ce te obligă să păstrezi pasul cu lumea din jurul tău, totuşi ai posibilitatea să evadezi pentru câteva clipe şi să scapi de stres. O zi petrecută în mijlocul naturii unde liniştea şi căldura reuşeşte să te atragă este prielnică spiritului uman.
Fantezia unui miraj nu poate fi explicată, misterele şi tainele acesteia ţinând cont de psihicul uman şi de ascunzişurile acestuia. Imaginea frumosului este generalizată, este adaptată unui mediu care acceptă ideea de plăcut.
Gusturile se formează în timp şi adoptă forma propriei persoane, acceptă idealurile şi încearcă să modeleze conform posibilităţilor.
Simplitatea este o calitate ce rar se întâlneşte în ziua de azi. Deşi frumuseţea este oferită, este înnăscută, totuşi mulţi încearcă să o complice, să o ascundă sub o mască artificială care nu face altceva decât să complice inutil lucrurile. Noţiunea de simplitate a fost uitată, a fost ascunsă sub diverse metode.
Pentru a aprecia această calitate întâlnită din ce în ce mai des trebuie să o împărtăşeşti, să o oferi tuturor şi să o prezinţi alături de toate calităţile sale, de toate beneficiile sale care o diferenţiază de ceea ce este la modă.
Un aspect rustic combinat cu modernismul actual al zilelor pe care le trăim poate avea un rezultat plăcut. Din privinţa conceptului modern pe care omul îl deţine, această imagine poate reprezenta o confruntare de principii care nu pot fi suprapuse. Deşi ideea de rural este deseori adoptată în actualul modernism, totuşi aceasta este menţinută numai in cazuti izolate.
O fată de la oraş ajunsă într-o astfel de situaţie este pusă în problemă pentru că ceea ce întâlneşte aici este de o noutate extraordinară şi nu se poate adapta unei situaţii moderne.
Acest articol vreau sa fie cu dedicaţie pentru Roxana ( Lumea Mare) care astăzi îşi sărbătoreşte ziua. La mulţi ani !
Fiecare bărbat şi-a pus această întrebare măcar o singură dată. De ce iubim femeile când ele ne acuză că din cauza noastră suferă, că noi nu suntem atenţi la detalii, că nu suntem atât de romantici precum doresc ele sau că preferăm o ieşire cu băieţii în locul unei plimbări romantice în parc.
După cum zicea şi Mircea Cărtărescu, ,,Iubim femeile pentru că sunt femei, pentru că nu sunt nici bărbaţi, nici altceva”. Simplul gând care vine o dată cu rostirea cuvântului femeie este atât de complex încât nu poate fi analizat. Femeia este un mozaic de sentimente, este un amalgan de dorinţe, o pasiune de nestăvălit dar totodată o floare delicată, un suflet pur şi o dorinţă vie.
Asupra sexului feminin şi-au lăsat amprenta o varietate de factori de-a lungul istoriei. Femeia a fost prezentată ca fiind pură, fără nicio vină încă din perioadele antice. Femeia a fost prezentată şi în posturi negative însă acestea au avut doar rolul de a o transforma, de a-i întări personalitatea şi de a ajunge ceea ce este azi. Acum femeia este puternică, independentă şi este simbolul unei frumuseţi diferite, unei frumuseţe cu atitudine care reuşeşte să se impună de câte ori vrea.
Femeia o să fie mereu iubită. Cei ce nu o au o sa o idolatrizeze, o să o divinizeze pentru că dorinţa puternică din ei îi îndeamnă să recurgă la aceasta. Cei ce o iubesc o să mai vrea, o să o aibă dar nu o să se sature pentru că femeia este o flacără vie ce nu se stinge niciodată. Cei care au avut-o o să o viseze şi o să îşi amintească mereu de ea pentru că femeia este şi va fi punctul slab şi totodată atuul bărbatului.
De ce iubim femeia ?
Arhi: ,, E simplu. Pentru ca are pi**a. Si pentru celelalte orificii, dar da, mostly for that. ”
Mihai Pintilie: ,, Iubim femeia pentru ca ea reprezinta inceputul vietii asa cum o stim sau ne-o imaginam, este sufletul pereche dupa care alergam mereu in speranta ca va umple perfect golul din viata noastra si este cea in care ne punem sperantele ca ne va sustine cu o vorba buna atunci cand vom fi uitati de tot si de toate. ”
A.Dragoş: ,, Fiecare femeie este aparte, este unică şi nu se poate regăsi niciodată în sufletul sau trupul alteia. Astfel ajungem să iubim femeia pentru ceea ce este şi pentru faptul că oferă acea latură specială ce nu se află în nici într-un alt loc. Această latură afectivă reuşeşte să unească suflete şi să te ademenească într-un joc etern al iubirii, surprinzându-te întotdeauna cu ceva nou ce va întări dragostea ce o porţi pentru ea. Iubim femeia pentru că poate da viaţă. Iubim femeia pentru faptul că la ea putem găsi acea latură sentimentală, afectivă ce îi oferă unicitatea şi supremaţia peste toate celelalte fiinţe de pe întreg pământul. ”
Ştefan Murgeanu: ,,De ce iubim femeia? Nu stiu daca este vorba de inefabila si frumoasa senzualitate sau de instinctuala si animalica sexualitate, ori poate ambele intr-un bine proportionat dozaj, dar un lucru pot sa spun cu certitudine: iubesc femeia la nebunie. De ce? Pentru ca exista si ma face fericit si pentru ca alaturi de ea ma simt si sunt implinit. Te iubesc, femeie! 
”
Sorin Grumăzescu: ,, As putea da un copy/paste la ce a spus Mircea Cartarescu. Si probabil multe din cele ce vor urma a fi spuse de mine, se regasesc si in eseul lui Cartarescu, dar sub alta forma. Totusi eu nu mi-am pus niciodata intrebarea sub forma asta. Eu m-am intrebat intotdeauna de ce sa NU le iubim? Cum sa nu le iubim?
Cum sa nu le iubesti cand sunt frumoase, fine, delicate. Astea ar fi primele cuvinte. Sunt multe de spus despre ele. Sunt mult prea multe de spus. Cum sa nu le iubesti cand multe din ele iau viata in piept singure si incearca sa isi faca loc, multe reusind. Cum sa nu le iubesti cand multe din ele se casatoresc si nu au chiar cea mai roz viata din lume. Cum sa nu le iubesti cand au grija de noi, in acelasi timp avand grija si de casa. Nasc, cresc copii (de multe ori singure). Merg la serviciu, vin de la serviciu, gatesc, fac lectiile cu copii, spala, calca si, daca mai e timp (surprinzator, reusesc sa faca si asta), mai au grija si de ele.
Cum sa nu le iubesti cand nu le auzi plangandu-se asa cum o facem noi atunci cand ne lovim la o unghie, de zici ca am fost cel putin strapunsi de o sabie. In general nu prea le auzi plangandu-se. Si ganditi-va ca luna de luna au delicata problema peste care noi, barbatii, nu stiu cum am reusi sa trecem. Cum sa nu le iubesti cand atunci cand e cazul, devin “barbati” si stiu sa treaca peste orice greutate, fara sa faca prea multe valuri. Cum sa nu le iubesti cand pot deveni si sportive de performanta, pot deveni si piloti de curse, pot deveni si scriitoare de succes, pot deveni si actrite, pot deveni orice vreti voi.
Cum sa nu le iubesti cand reusesc mai intotdeauna sa aplaneze orice conflict. Cum sa nu le iubesti cand sufera alaturi de noi, de cele mai multe ori nearatand acest lucru si incercand sa ne aduca un zambet cat de mic pe fata.Cum sa nu le iubesti cand au puterea sa ierte daca noi gresim?
Repet… Femeile… De ce sa nu le iubim? Cum sa nu le iubim?
Va las cu poezia “Cantec Femeiesc” scrisa de Adrian Paunescu, o poezie care pe mine m-a impresionat foarte mult:
Aşa e mama şi a fost bunica
Aşa suntem femei lângă femei
Părem nimic şi nu-nsemnăm nimica
Doar nişte “ele” ce slujesc pe “ei”.
Ei neglijenţi, iar ele foarte calme
Ei încurcând ce ele limpezesc
Ei numai tălpi şi ele numai palme
Acesta e destinul femeiesc.
Şi-n fond, ce fac femeile pe lume?
Nimic măreţ, nimic impunător.
Schimbându-şi după ei şi drum şi nume
Pun lucrurile iar la locul lor.
Cu-atâţia paşi ce au făcut prin casă
Şi pentru care plată nici nu cer
De-ar fi pornit pe-o cale glorioasă
Ar fi ajuns şi dincolo de cer.
Ei fac ce fac şi tot ce fac se vede
Ba strică mult şi ele-ndreaptă tot
Şi de aceea nimeni nu le crede
Când cad, îmbătrânesc şi nu mai pot.
Aşa e mama şi a fost bunica
Şi ca ele mâine eu voi fi.
Ce facem noi, femeile? Nimica,
Decât curat şi uneori copii.
Suntem veriga firului de aţă
În fiecare lanţ făcut din doi
Ce greu cu noi femeile în viaţă
Dar e şi imposibil fără noi…
Mai e nevoie de alte cuvinte?! ”
